Galusca ca specie se comporta bizar: se da cu capul de fundul oalei si uneori ramane acolo. Galusca de supa e deci timida, si uneori, se comprima. Si cand o vezi asa comprimata, tu, pseudobucatar (adica eu), cand o vezi plutind debusolata alaturi de surate, te intristezi si empatizezi automat cu galusca. Dupa intreg ritual de cumparare/pregatire, galusca dizidenta si-o ia in cap si baga o doza de anarhie in supa.
Cica sa le sperii: adica sa pui apa rece peste ele. Le-am speriat sarmanele, de au dat buluc in colt. Cand vad ca oala n-are colt, se holbeaza siderate una la alta si se alearga pe acolo. Le-am lasat acolo sa se ciocneasca violent, sperand ca le-a mai trecut putin spaima. Nu vreau sa fiu responsabila pentru sechele de galuste.
Si printre griji fata de galustele de pe aragaz, imi amintesc de bastarzii negloriosi de aseara. Cum vorbea el Brad Pitt italiana si cum sculpta svastici pe fruntile nazistilor lesinati de frica lor, a gloriosilor americani, care castiga mereu. Deci supa mea se aseamana cu munca lui Tarantino. Nu. Cu razboiul. Secretul sta in ideologia galustei revolutionare, a galustei ofensive, a galustei care se baga si ea, ca sa fie. Paralela mai proasta oare as fi gasit? Sper totusi sa nu incerce sa-si sclulpteze si ele svastici in frunti ca apucatele, pentru ca ele nu au frunti si iar s-ar supara si ne-ar ramane noua in gat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu