The day the music died

Autoinsuficiența

Acum doua luni am primit (împrumut) o carte care miroase ca oamenii din compartimentul meu, din trenul spre Timisoara, de vara trecuta. E 3, deci imi rezerv onoarea de-a fi incoerentă. Oamenii miroseau fix așa, a hartie veche, dar nu atât de veche incat sa prindă o valoare, a stătut, a ranced, a paine seacă. Cartea miroase a drum, drumul miroase a tren, trenul miroase a fier, fierul miroase a acru, acru metalic. Mai ales, ma intreb, (debitand conștienta că asta nu va interesa pe nimeni altcineva) din moment ce cartea cu pricina n-a fost cu mine in tren, de unde a știut ea fix asa, cum sa-si metamorfezeze paginile de duzină și să miroasa a familia din Severin. Ce marturii mincinoase dau ele, cărțile, când de fapt ele știul adevaruri? De aia, oare, turuie cuvinte, fonturi, litere, minciuni?
De ce vor oamenii sa desființeze cărțile? Cine-o sa ne mai mintă cu miros de paine mucegăita? Tot ce pot arătarile astea electronice miroase a circuite integrate, nu mai miroase a viața, și ma întreb de ce? De ce nu mai există, de exemplu, dactilografe, cu mașini de scris care să facă țac țac. Sau telegrame. De ce poate omul să-și plănuiască nunta din pat, comandând impersonal și mut?
De ce nu mai există mersul la piața ca activitate socială, decât uitat prin gențile bătrânelor care miros a cartea blestemată?De ce trebuie omul sa fugă in fiecare zi? De ce nu mai există pasiune? Ma gandesc la bieții scriitori, acum, ca oricine poate scrie... Peste ani o sa ne apucăm toți de neurochirurgie?
Și mai rău ma gândesc totuși că ar fi ca astea toate să nu fi existat niciodata, și sa ma fi mințit pe mine lumea. Poate omul a fost mereu nostalgic și nemulțumit, poate n-a trăit niciodata in prezent.

Drumul cu oamenii care miroseau a carte a fost totuși la intoarcere...

Tell me of deochi

           Ultimul post dateaza din devonianul mijlociu. Nimanui nu-i pasa, trecem peste. M-am întors, stimată blogo-lume pentru că am simțit nevoia sa convesez ciberneto-virtualicește noua mea dilemă. Mi-am luat și diacritice, și-mi par puse alandala. Eh, macar acum nu mă poate acuza nimeni de lipsă de patriotism/dragoste de neam și patrie/alte chestii din astea de dreapta.

          Așaaa, ziceam de dilemă. Deochiul, și-anume. Am asistat acum vreo două zile la un sacru, esoteric si stravechi ritual de descantec prin scuipare si baloșire a victimei incapacitate de oroarea DEOCHIULUI.  M-am zgâit și eu ca mața comuna la poatra alchimistului si, măăăre, am marturisit minunea, moleșala si leșinul ce se abătuseră asupra sărmanei victime au disparut miraculos. Ptiu ptiu, zicea inițiata, tragănd fata cu pricina de incheieturile mâinilor si scuipand, de trei ori in colo, de tri ori dincolo, de trei ori pe degete. Am intebat-o pe fata trezita din leșin daca nu s-a gandit ca, poate, durerea de cap era de la altceva. Și ea si preoteasa m-au privit ca pe o eretică și-o profanatoare de tradiții.

           Si pentru ca google este pana la urma atot-știutor și atot-țiitor, l-am intrebat pe dânsul. Zice ca cica deochiul este cea mai populara vrajă, ca si italienii au și ca pentru a fi ferit de deochi, copilul nou-născut trebuie cîntărit înainte de a i se face prima baie, însă greutatea copilului nu trebuie spusă nimănui (?!).Sau mai zice să nu lași copilu să se uite in oglinda, pana la un an, că se deoache singur.

         Despre descântec zice că vraciul trebuie să treaca de trei ori in cruciș un cuțit nefolosit printr-un pahar cu apă neînceput in care se arunca niște carbuni, sau așa ceva, și de aici totul devine și mai s.f. Acum ma gandesc ca femeia care facea anti-deochiul de alaltaieri trebuie sa aiba ceva rang printre descantatori, că nu avea nici carbuni, nici pahar, nici cei 10 druizi care danseaza cu capetele in jos pe frânghii.

      

     E, e de la canicula, totuși, curiozitatea asta a mea in cele exo-planetare. Incurajez cu ardoare implementarea deochiului online, in loc de virusăreli invechite.