Autoinsuficiența

Acum doua luni am primit (împrumut) o carte care miroase ca oamenii din compartimentul meu, din trenul spre Timisoara, de vara trecuta. E 3, deci imi rezerv onoarea de-a fi incoerentă. Oamenii miroseau fix așa, a hartie veche, dar nu atât de veche incat sa prindă o valoare, a stătut, a ranced, a paine seacă. Cartea miroase a drum, drumul miroase a tren, trenul miroase a fier, fierul miroase a acru, acru metalic. Mai ales, ma intreb, (debitand conștienta că asta nu va interesa pe nimeni altcineva) din moment ce cartea cu pricina n-a fost cu mine in tren, de unde a știut ea fix asa, cum sa-si metamorfezeze paginile de duzină și să miroasa a familia din Severin. Ce marturii mincinoase dau ele, cărțile, când de fapt ele știul adevaruri? De aia, oare, turuie cuvinte, fonturi, litere, minciuni?
De ce vor oamenii sa desființeze cărțile? Cine-o sa ne mai mintă cu miros de paine mucegăita? Tot ce pot arătarile astea electronice miroase a circuite integrate, nu mai miroase a viața, și ma întreb de ce? De ce nu mai există, de exemplu, dactilografe, cu mașini de scris care să facă țac țac. Sau telegrame. De ce poate omul să-și plănuiască nunta din pat, comandând impersonal și mut?
De ce nu mai există mersul la piața ca activitate socială, decât uitat prin gențile bătrânelor care miros a cartea blestemată?De ce trebuie omul sa fugă in fiecare zi? De ce nu mai există pasiune? Ma gandesc la bieții scriitori, acum, ca oricine poate scrie... Peste ani o sa ne apucăm toți de neurochirurgie?
Și mai rău ma gândesc totuși că ar fi ca astea toate să nu fi existat niciodata, și sa ma fi mințit pe mine lumea. Poate omul a fost mereu nostalgic și nemulțumit, poate n-a trăit niciodata in prezent.

Drumul cu oamenii care miroseau a carte a fost totuși la intoarcere...